Author name: Cristina Ionela Stanciu

Tulburări în cadrul unui AVC În cazul unui accident vascular cerebral, printre problemele care pot apărea sunt deficitul motor și tulburarea de limbaj. De deficitul motor se ocupă kinetoterapeutul, iar de tulburare de limbaj se ocupă psihologul specializat în terapia logopedică. Despre procesul de recuperare Procesul de recuperare este unul dificil, de cele mai multe ori, implicând resurse financiare și psiho emoționale, pe lângă starea dificilă a pacientului, asupra căruia impactul unei asemenea schimbări este deosebit de puternic și agresiv. Pacientul devine dintr-o dată, dintr-o persoană activă și integrată socio profesional, o persoană tarată, dependentă, incapabilă de a lua decizii uneori și care poartă un sentiment nejustificat de rușine și vinovăție. Variante de recuperare Cele două variante de recuperare sunt, așa cum am mai discutat, internarea într-o clinică de specialitate sau realizarea terapiei la domiciliu – fiecare având plusuri și minusuri, în funcție și de specificul psiho emoțional al pacientului și familiei. Evident, într-o comparație a celor două variante, câștigătoare ar fi cea a terapiei la domiciliu. Actori implicați, nevoi și dorințe Cei doi actori implicați sunt terapeutul și pacientul cu familia.  Ce dorește pacientul? Sigur, el dorește să evolueze cât mai repede și, de cele mai multe ori este dispus să muncească din greu pentru asta.  Ce nevoi are pacientul? Pentru că nevoile sunt diferite de dorințe… El are nevoie de ordine, program fix care să alterneze corect lucrul cu odihna si hrana, are nevoie de prieteni (de cele mai multe ori el însă îi gonește, se izolează fiindcă este acea stare de rușine, nu vrea să fie văzut slab și dependent) și de comunicare.  Ce vrea terapeutul? Desigur, recuperarea cât mai rapidă a pacientului! Ce nevoi are terapeutul – fiindcă si el are nevoi, iar nevoile sale sunt orientate tot către bolnav!  Are nevoie de comunicare reală cu familia, practic se face echipă! Are nevoie de o cameră luminoasă și ordonată, o oglindă, alfabetar cu litere si cifre, mănuși și comprese sterile – lucruri care vor fi folosite la nevoie, în cazul în care pacientul manifestă, de exemplu, apraxie buco-linguală sau alte deficite în coordonarea musculaturii aparatului fono-articulator.  Pacientul – cartea de vizită La Centru VasiMed lucrează terapeuți acreditați, specialiști care își fac cu pasiune meseria și care înțeleg bine trauma prin care trec pacienții ce necesită îngrijiri la domiciliu. Venim către dumneavoastră cu dorința de a vă simți înțeleși, de a vă ajuta să vă reveniți și să vă reluați activitatea.  Pacientul este cartea noastră de vizită! Cristina Ionela StanciuPsiho-oncolog/Logoped

Introducere De cele mai multe ori, pacientul care a suferit un accident vascular cerebral manifestă tulburări atât ale limbajului (vorbit, scris-citit-socotit), cât și in sfera loco-motorie, având hemipareză care necesită mobilizare și recuperare de specialitate.  Variante de recuperare și rolul familiei O variantă convenabilă pentru familie este amplasarea bolnavului într-un spital sau secție de recuperare, unde beneficiază de o bază de pregătire și de terapeuți care îl ajută. Probleme sunt mai multe, printre altele timpul redus de îngrijire acordat – maxim două săptămâni – distanța față de mediul cunoscut de acasă, de prieteni și familie, uneori împărțirea unor utilități cu alți pacienți (baia, de exemplu), calitatea și cantitatea alimentației este foarte importantă în această situație… Pe de altă parte, având un program strict hotărât și împărțit de personalul spitalului, uneori pacientul se mobilizează mai conștiincios decât acasă.. Pentru cei ce optează să facă recuperarea la domiciliu, o problemă o reprezintă delăsarea: pacientul este in mediul dorit iar cei dragi sar să îl ajute chiar înainte ca omul să se gândească, măcar, că ar dori ceva. Și atunci, dacă apare starea de confort, unii se complac – și nu se mai înregistrează progrese… Beneficiind de bunăvoința celor dragi, bolnavul poate avea tentația de a chiuli câte un pic, de a fi mai puțin atent, de a se mobiliza mai puțin. Trebuie avut în vedere ca efortul depus de pacient să fie în parametrii de siguranță, astfel încât efortul să nu depășească posibilitățile și limitele persoanei afectate, dar în niciun caz să nu fie subdozat!  În cazul celor cu deficit neurologic important, dependenți de scaunul cu roti, deplasarea la clinici de recuperare constituie un efort considerabil, care poate diminua semnificativ capacitatea individului de a mai lucra la potențialul maxim (deja diminuat), împietând asupra rezultatelor. Desigur că, din foarte multe motive este de preferat ca recuperarea să se desfășoare la domiciliu, cel puțin până în momentul în care pacientul se poate deplasa relativ ușor – suntem conștienți că, oricât de bună ar fi clinica și de conștiincios personalul, o persoană cu deficit nu poate fi îngrijită așa cum ar fi acasă. Una peste alta, familia este factorul principal și motorul care poate decide progresul sau regresul pacientului. Am avut pacienți care au evoluat foarte bine deși la început nu păreau a avea mari șanse, și am avut pacienți cu șanse foarte mari de recuperare care, însă, s-au pierdut în urma relaționării cu cei apropiați lor… Terapia la domiciliu prin Centrul VasiMed Nu sunt mulți terapeuți dispuși să se deplaseze la domiciliu, și sunt câteva motive care justifică asta: pe de o parte pot apărea dificultăți în relaționare (oamenii au un comportament cand sunt în spital, și adoptă alt comportament acasă!), pe de altă parte este oboseala drumului, condițiile de trafic etc.  Centrul VasiMed oferă posibilitatea realizării terapiei de recuperare la domiciliu – kinetoterapie, terapie logopedică, psiho-oncologie. Aici lucrează specialiști care răspund nevoilor pacienților și le oferă siguranța unei activități susținute, ținând seama de condițiile de sănătate ale fiecăruia; se lucrează individualizat, în funcție de specificul pacientului din punct de vedere fizic și psihic.  De dimineață până seara la ora 21, de luni pâna vineri, una dintre colegele noastre de la recepție răspunde la apeluri și se asigură că oferă informații de cea mai bună calitate!  Cristina Ionela StanciuPsiho-oncolog/Logoped

Introducere Terapie Cognitiv-Comportamentala are la bază principiul conform căruia gandurile pe care le avem determină comportamente, iar aceste comportamente vin și întăresc cogniția (felul în care gândim). Terapia cognitiv-comportamentală și tulburările obsesiv-compulsive În cazul tulburărilor obsesiv compulsive, această terapie este benefică, deoarece vizează cele două aspecte implicate: comportamentele (obsesive) și gândurile care le determină și le întrețin. Manifestarea tulburării obsesiv-compulsive Tulburarea obsesiv-compulsivă se manifestă ca o serie de ritualuri menite să ajute buna desfășurare a activităților și a vieții. Aceste ritualuri pornesc de la mici gesturi si ajung până la fraze și comportamente complicate, care consumă timpul și energia persoanei. Procesul de renunțare la ritualuri Renunțarea la ritual (sau ritualuri uneori) este dorită, dar imposibil de realizat fără ajutor de specialitate, deoarece persoana afectată trebuie să dărâme bariere construite în timp îndelungat și să lupte cu propriile gânduri. Acest lucru se realizează pas cu pas, pacientul fiind ghidat prin hățișul constructelor proprii către liniștea dorită, prin accesul la propriile resurse subconstiente care ajută la îmbunătățirea calității vieții. Rolul activ al pacientului în terapie Rolul pacientului nu este unul pasiv, ci dimpotrivă, este deosebit de activ: acesta trebuie pornește în auto descoperire, prin conștientizarea gândurilor și a ruminațiilor obsesive și, implicit a comportamentelor care vin să “salveze” dezastrele care ar veni asupra individului.  Irina Holdevici, Tratat de psihoterapie cognitiv comportamentala, editura Trei,  2011, pag. 288: “Utilizarea ritualurilor pentru a reduce pericolul generat de trăirea unor emoții negative prea puternice îl împiedică pe pacient să se expună la experiențe care ar putea infirma gândurile și convingerile legate de caracterul periculos al obsesiilor”. Provocările terapiei Pacientul vine în terapie pentru rezolvarea problemelor sale, dar nu întotdeauna el este dispus să muncească și să lupte în acest sens, așteptând de multe ori înfăptuirea unui miracol de către psihoterapeut, miracol care să-i redea confortul dorit. În acest sens, involuntar, de multe ori el sabotează terapia deoarece nu este dispus să renunțe la comportamentele “asiguratoare”. Concluzie Terapia este o activitate comună, un dans care poate avea loc doar în doi. Referințe: Holdevici, I. (2009), Tratat de Psihoterapie Cognitiv-Comportamentala, Ed. Trei Cristina Ionela StanciuPsiho-oncolog

Ce este întârzierea în dezvoltarea limbajului? Cei mai mulți dintre noi avem senzația că limbajul și comunicarea verbală sunt un dat, spre deosebire de limbajul scris-citit-socotit, pe care suntem conștienți că le învățăm– unii mai greu decât alții (tulburari ale limbajului dislexie, dislexo-disgrafie).  Și, cu toate acestea, de fapt învățăm limbajul verbal până pe la vârsta de trei ani – trei ani și jumătate, după care îl rafinăm. Sunt copii care vorbesc abia după vârsta de trei ani, ceea ce se specialiștii numesc întârziere în dezvoltarea limbajului. Cauzele care determiă întârzierea dezvoltării limbajului sunt variate, pornind de la deficit pedagogic (copilul nu este stimulat corespunzător, folosește foarte mult ecranele), manifestă hipoacuzie – până la deficitul de intelect. Importanța funcționării neurologice normale în dezvoltarea limbajului Sigur că abilitățile intelectuale sunt importante în tot ceea ce privește dezvoltarea și evoluția ființei. În ceea ce privește limbajul verbal, zona din creier care se ocupă de acest aspect al vieții noastre este situată în emisfera stângă, unde sunt două arii, Wernicke și Brocca,  două părți ale cortexului cerebral. Astfel, pentru a se forma limbajul, este absolut necesar ca neuronii din cele două arii să aibă o dezvoltare corespunzătoare – în cazul unor leziuni traumatice în aceste zone, apare tulburarea cunoscută sub numele de afazie.  În cadrul formarii limbajului creierul este capabil să manevreze mușchii astfel încât să apară sunete, silabe și cuvinte, după care urmează exprimarea în propoziții și fraze. În cazul în care mușchii nu funcționează perfect, apar tulburările de pronunție și se impune începerea unei terapii logopedice, care vizează corectarea sunetelor respective. Limbajul – emiterea de suntete vs. aparat funcțional Atenție: în cazul copilului cu autism, echolalia nu înseamnă limbaj verbal! Faptul că din punct de vedere muscular aparatul fono-articulator este pregătit să pronunțe sunete, echolalia înseamnă doar repetarea comenzilor sau sugestiilor auzite, fără ca aceste comenzi să aibă vreun sens și să determine un răspuns din partea lui.  Pentru a fi corect, limbajul trebuie, întâi de toate, să fie format, să existe sunete și capacitate de comunicare. Așa cum am spus mai sus, limbajul se formează până în jurul vârstei de trei ani și jumătate, după care se rafinează sau, dacă este cazul, se corectează; dintre tulburările de limbaj amintim: tulburări de pronunție (dislalie monomorfă sau polimorfă), tulburări de ritm și fluență (balbism), tulburări ale limbajului scris-citit (dislexo-disgrafie), tulburări ale limbajului matematic (discalculie), tulburari ale vocii (disfonie) etc.  Concluzii În cazul în care până la vârsta de trei ani și jumătate copilul nu vorbește, vă recomandăm să mergeți cu el la logoped! De asemenea, în cazul în care până la vârsta de cinci ani și jumătate copilul nu pronunță corect sunetele, vă recomandăm de asemenea consult de specialitate! Nota bene: rotacismul, sau afectarea pronunții sunetului R se recomandă să fie făcută după ce copilul împlinește vârsta de cinci ani! Cristina Ionela StanciuLogoped

Rolul psihoterapiei în evoluția pacientului cu boală oncologică În ultimii ani a început să se discute și la noi despre rolul psihoterapiei în evoluția pacientului cu boală oncologică. Destul de târziu, dar bine și acum, în contextul în care toată mass-media anunță explozia cazurilor de cancer în țara noastră.  Psihoterapeutul oncologic are un rol extrem de important în cadrul procesului bolii pacientului, rolul său fiind acela de a echilibra atât pacientul, cât și familia acestuia și / sau grupul de prieteni.  Sarcina psiho-oncologului este aceea de a prelua pacientul din faza de primire a diagnosticului și, cunoscând foarte bine dosarul medical, să-l pregătească atât pe bolnav cat și pe familia acestuia.  Pregătirea pacientului Pacientul trebuie pregătit din multe puncte de vedere: primirea diagnosticului, acceptarea diagnosticului, acceptarea unei variante de tratament, acceptarea unei variante de intervenție acolo unde este cazul și există posibilitatea – pe de altă parte, acceptarea asistenței paliative acolo unde se impune.  Sunt pacienți care nu vor să știe diagnosticul și preferă ca toate discuțiile să se poarte între personalul medical și familie, după cum sunt și pacienți care doresc ca familia să nu știe nimic și ei preiau întreaga responsabilitate a tratamentului, a terapiei și a consecințelor acestora. Primirea diagnosticului Cel mai dificil moment este primirea diagnosticului, atunci când pacientul trece prin cele cinci etape: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Ghidarea pacientului prin acest labirint de explozii emoționale, presupune din partea terapeutului mult calm și echilibru, și mai ales dragoste și înțelegere față de semenul în suferință.  Rolul familiei De partea cealaltă a balanței se află familia, care ar trebui să fie factorul de echilibru pentru pacient și să-i transmită nu doar “Fii puternic”, cât mai ales “Te iubim”. Această dragoste este confirmată de atitudinea deschisă, de o stare pozitivă emoțională – nu de lacrimi și nu de disperare! Spunând bolnavului că noi știm că este o persoană puternică, că a mai trecut și prin alte probleme – ceea ce facem este, de fapt, să punem o presiune enormă asupra lui și să îi încredințăm lui responsabilitatea reușitei tratamentului. Ghidajul oferit de psiho-oncolog Ceea ce terapeutul trebuie să-l ajute pe pacient să înțeleagă este faptul că boala nu este nici blestem, nici pedeapsă– ci se poate întâmpla oricui, la vârste din ce în ce mai mici.  Psiho-oncologul îl însoțește pe pacient de-a lungul parcursului lui, printre consultații, tratamente cu efecte uneori dificil de suportat din punct de vedere atât fizic cât și psiho-emoțional, îl poate ajuta cu privire la tot ceea ce înseamnă comunicare (cu partenerul de viață, copii, rude, prieteni); nu este simplu, nici ușor, iar un terapeut are mai mulți pacienți aflați în această situație – presiunea asupra lui este semnificativă!  La noi acest statut nu este discutat așa cum ar trebui, iar rolul terapeutului oncolog este de multe ori neglijat, în detrimentul echilibrului pacientului și al familiei acestuia. Cristina Ionela StanciuPsiho-oncolog